Am dispărut treptat. Iar în locul meu, acolo înconjurat de roșu, ca pe un tron, era tataia, cu ochii holbați și negri, adânciți în fundul capului, uitându-se cu jind la tabloul uriaș de la nunta lui cu mamaie. Singura poză a lor. Dar atât de mare într-o cameră atât de mică încât strivea orice altceva ar fi încercat să atragă privirea. M-am dus și l-am acoperit cu un prosop, măcar să nu le mai văd seninătatea aia prefăcută pe față. Se luaseră de mici, dar el cu mult mai mic decât ea, vreo cinci ani diferență. Inacceptabil. „Îți iei femeie mai bătrână ca tine, o să te calce-n picioare”, îi zisese mă-sa. Și nu a mai vrut să știe nimic de ei. Iar mamaie l-a ținut aici, că era mic și firav, și trist după ai lui. Iar ea era o „babă săracă”. S-a dus la muncă de dimineață până seara ca să-și acopere sărăcia, muncea și în curte de dimineață până seara ca să-și acopere vârsta, îi ducea mâncare și îl înveselea. Iar el tot a murit, trist și bolnav. „De inimă rea, cu nervii la pământ”, ziceau, „așa e când îți iei femeie mai bătrână ca tine, te calcă-n picioare.” Dispariția are un mod ciudat de a funcționa. Ceva apare în loc, niciodată o absență nu este lăsată să se manifeste ca nimic, hăul cel negru de nepătruns poartă de fapt mereu chipul cuiva, atât de apropiat, pus acolo în loc de ceea ce încearcă să se îndepărteze de tine. Ceva creștea și-n mine acum sub forma acestui bărbat de mult îngropat, ceva care se pierdea pe măsură ce ochii lui deveneau mai mari și mai pătrunzători, nu știam ce, doar simțeam că-mi lipsește. Și că nu puteam să văd din pricina privirii lui.
OikosLogia 